Aflat în stadiul de proiect neterminat, Canalul Dunăre-Bucureşti a fost plănuit pentru a face posibil transportul naval între capitala României şi Marea Neagră prin intermediul Dunării. Partea de canal deja realizată se estimează a fi de 70% din întregul proiect, însă în prezent se află în paragină din cauză că lucrările au fost oprite după 1989. Construcţia canalului este un proiect controversat, existând atât argumente pro cât şi contra finalizării sale.
Istoric
Primele menţiuni despre intenţia de a se construi un canal între Dunăre şi Bucureşti datează din 1864, când un trimis al lui Alexandru Ioan Cuza la Paris comunica propunerea unui grup de capitalişti francezi de a canaliza Dâmboviţa “de la Bucureşti şi chiar mai sus spre Olteniţa” şi de a înfiinţa o companie de navigaţie. Primul proiect a fost iniţiat în 1880 de inginerul Nicolae Cucu, care a realizat o schiţă-proiect pentru o cale navigabilă Bucureşti-Olteniţa.
Apoi, în 1929, Parlamentul Romaniei a adoptat o lege care prevedea construirea unui canal care să transforme Bucureştiul în port la Dunăre. Recesiunea economică din anii ’30 a dus la abandonarea proiectului.
În baza acestei legi, inginerul Dorin Pavel a făcut, înainte de al Doilea Război Mondial, proiectul Canalului Bucureşti-Olteniţa, care consta din portul aval de abator, canalul paralel cu Dâmboviţa până la Budeşti, de acolo canalul urma să fie tăiat prin câmpie spre portul Olteniţa. În total erau necesare şase ecluze de câte 6,5 m înălţime pentru vasele de 1000 – 2000 tone. Lacurile Bucureştiului, şi ele cu ecluză, debuşau în Cernica de unde se făcea legătura cu noul canal. Proiectul prezentat la palat a fost apreciat ca bun, dar s-a amânat pentru ca fondurile să servească rectificării Căii Victoriei şi construcţiei Palatului. Pe urmă a venit războiul şi proiectul nu s-a mai executat.
Planurile s-au concretizat abia în timpul regimului comunist. După inaugurarea în 1984 a canalului Dunăre-Marea Neagră, s-au început lucrările la acest nou canal. După 1989, proiectul a fost din nou abandonat. În 1994, canalul a intrat, în mod oficial, în conservare.
Ultimele informaţii spun ca proiectul va fi reluat în 2009, investiţia totală ridicându-se undeva la 450-500 milioane de euro. După aprobarea de mediu, o chestie de formalitate, ar trebui să se treacă efectiv la demararea lucrărilor. Resursele financiare necesare acestui proiect vor veni ori din fonduri europene ori din finanţarea statului.
Utilitatea proiectului
Oponenţii finalizării canalului aduc ca argumente costurile ridicate (400 milioane dolari, estimare din 1997) şi impactul ecologic negativ. De asemenea, unii consideră acest proiect ca fiind o moştenire nefericită a regimului comunist. Susţinătorii proiectului sunt de părere că finalizarea canalului ar micşora semnificativ costurile şi ar uşura transportul de marfă între Marea Neagră / Constanţa şi Bucureşti.
În luna noiembrie 2008, canalul a trecut din administrarea Ministerului Mediului (Administraţia Apele Române) în administrarea Ministerului Transporturilor (Administraţia Canalelor Navigabile), cu scopul de a se relua lucrările de construcţie.
Prin relansarea lucrărilor se are în vedere atât transportul de mărfuri în ambele sensuri, cât şi transformarea portului Bucureşti într-un terminal de containere. Canalul Dunăre - Bucureşti ar putea fi şi un producător de energie, prin cele patru microhidrocentrale din nodurile hidrotehnice, amenajate pe lângă ecluze, putându-se ajunge la o producţie de energie electrică de peste 50 MW. Apa din canal va putea fi şi o sursă de irigaţii pentru circa 150.000 de hectare teren arabil. Un alt beneficiu ar consta în faptul că 11 localităţi şi circa 30.000 hectare terenuri agricole vor fi scoase de sub efectul inundaţiilor.
